LEADERS School 16 – propria mea poveste

4leaders-968x251

Au trecut aproape două luni de când am avut una din cele mai interesante și educative experiențe din viața mea de până acum, participarea la LEADERS School 16, între 2 și 8 august la Predeal. E o poveste care trebuie neapărat spusă și, deși mi-a luat foarte mult să îmi adun și să îmi așez gândurile, am reușit în sfârșit să o așez pe blog.

Începutul meu în povestea LS a fost ca începutul oricărei povești care mi-a schimbat viața: accidental. Auzisem pentru prima dată de cei de la LEADERS de la Luiza, care a participat la #LS15 și era foarte încântată de experienșa ei. Deși suna foarte interesant și suna ca o experiență care sigur mi-ar fi placu, fiind prins cu școala sau cercetașii, nu m-am interesat cum aș putea participa și eu. În vară, în urma unui telefon cu câteva zile înainte de finalul termenului de înscriere și susținut de prieteni și de familie am aplicat, iar spre surprinderea mea am fost și acceptat.

Deși știam câte ceva despre ce se întâmplă la LEADERS School de la Luiza, nu eram foarte sigur cum se vor desfășura lucrurile, așa că am încercat să nu îmi creez un orizont de așteptări foarte ridicat. Ce am trăit și am descoperit la Predeal, mi-ar fi depășit și cel mai optimist scenariu. Ca să rezum în trei cuvinte: motivație, inspirație și modele. Practic, întreaga filosofie a LEADERS School se învârte în jurul învățării directe de la profesioniști, profesioniști ce sunt modele autentice atât în domeniile în care profesează, cât și lideri autentici. Ascultându-i și lăsându-te inspirat de speakeri și de experiențele lor de viață, dar având și ocazia să discuți liber, devii motivat să faci mai multe în domeniul în care activezi sau prinzi curaj să începi o aventură cu totul nouă.

19863798884_35cb44f44c_k

O altă componentă importantă de învățare și pe care noi o aplicăm la cercetași cu succes, a fost cea de Learning by doing, fie că vorbim de workshop-urile de leadership personal sau de echipă, de comunicare sau, suma tuturor acestor experiențe: simulările de business. În timpul lor toate cunoștințele acumulate pe parcursul zilelor de school sunt testate și aplicate (nu spun că ne-a și ieșit din prima, dar a fost o aventură interesantă din care am învățat cu toții o grămadă, atât despre noi, cât și de echipa noastră – Go, go Manole! 😀 ).

Că tot am pomenit de echipă, un ingredient foarte important al experienței LEADERS a fost echipa noastră lărgită, cea a participanților. Am avut norocul să cunosc 26 de tineri cu backgrounduri și experiențe diferite și diverse, care activează în medii la fel de diverse, lucru ce a contribuit foarte mult în primul rând la calitatea discuțiilor din timpul sesiunilor, dar au fost și o importantă componentă de învățare. Am avut timpul și ocazia să le ascult poveștile tuturor, să învăț câte ceva de la fiecare și să mă las inspirat de poveștile lor. Vreau să le mulțumesc cu această ocazie fiecăruia dintre ei. Sper să fi reușit să îi inspir și eu câtuși de puțin cu experiența mea.

11822326_10206523594680550_866138168659702157_n

Până acum am pomenit de invitați(sau speakeri), de training-uri și traineri profesioniști, de simularea de business și de echipa awesome de participanți. Pentru ca sunt o grămada de experiențe care trebuie procesate, partea de debrief a fost și, pentru mine, e în continuare importantă. Uitându-mă în urmă la fiecare dintre sesiuni, descopăr de fiecare dată un lucru nou pe care l-am învățat, de la fiecare speaker.

Ca și pe parcursul LEADERS, unde am pomenit și povestit despre cercetași de câte ori am avut ocazia, voi face și aici o paralelă. În multe privințe, lucrurile învățate la School se aseamănă cu lucrurile pe care le învățăm la cercetași. M-am bucurat foarte mult când am ajuns sa discutăm despre principii și valori, despre moralitate sau când am făcut voluntariat la Cantina Mulțumesc și am învățat despre smerenie, bunăvoință și altruism. Diferența o face faptul că, deși mai scurt, programul educativ al celor de la LEADERS îți face o idee mult mai clară despre cum aplici direct principiile și cunoștiințele dobândite. Ce-i drept, este un program mult mai pragmatic și țintit pe un domeniu destul de specific: leadershipul (fie el de business, arta, sport, mediul ONG sau politic).

Bun, am povestit despre experiența mea, despre cum am văzut eu lucrurile. S-ar putea să fi fost subiectiv (și sigur am fost) așa că, aproape de final, ca să te convingi mai bine, te invit să afli mai multe despre conceptul LEADERS School, chiar de la sursă. Au niște scheme foarte simple, care sintetizează și obiectivează cam tot ce am povestit eu până acum (mie îmi plac foarte mult schemele :D)

Drept încheiere, voi face referire la un episod din timpul interviului meu pentru participarea la LEADERS School. Una din întrebările pe care Ana de la LEADERS mi le-a pus a fost (parafrazez): “De ce nu ți-ai acorda locul la LS?” (sper să nu greșesc). Răspunsul meu a fost că s-ar putea să fie (și cred în continuare că sunt) tineri mult mai speciali decât mine, care până la vârsta mea sau chiar înainte au făcut lucruri mult mai importante decât mine și care ar merita poate mai mult locul meu la LEADERS. Experiența din această vară mi-a confirmat că LS e o experiență care merită și pe care o recomand oricărui tânăr care își dorește mai mult, iar în speranța că pe viitor vor fi participanți și mai buni decât mine, îi invit pe toți să aplice!

Advertisements

Un președinte…

De câteva săptămâni la cercetași e mare agitație. Pe lângă proiectele în care sunt implicat (București Quest, Forumul Național de Seniori, Festivalul Luminii și alte proiecte sau taskuri pe care mi le-am asumat), trebuie să recunosc că și eu am intrat în febra unuia dintre cele mai așteptate evenimente ale anului cercetășesc.

În luna aprilie a fiecarui an are loc Adunarea Generală a Organizației Naționale Cercetașii României, forul suprem de conducere al organizației, cel care ia deciziile cele mai importante ale acesteia. O dată la trei ani, Adunarea Generală votează membrii Consiliului Director, în frunte cu Președintele, consiliul fiind cel care conduce activitatea ONCR între sesiunile Adunării Generale. Anul 2015 se întâmplă să fie unul din acei ani, așa că toată lumea este nerăbdătoare să afle cine se va afla în fruntea organizației în următorii trei ani și va contribui la dezvoltarea acesteia.

De multe ori se întâmplă ca aceste persoane alese să fie confundate cu niște super-oameni, care ar trebui să salveze organizația și să rezolve toate problemele ei. Am căzut și eu în capcana aceasta de câteva ori, dar sper că m-am lecuit. Rolul acestor oameni este să ia decizii pe baza priorităților și strategiei organizației pentru mandatul care le-a fost atribuit de către Adunarea Generală, adică pentru trei ani. În cazul ideal, strategia organizației se întinde pe un termen mai lung, fiind adaptată la viziunea și misiunea ei. În acest caz există obiective clare care trebuiesc îndeplinite de la mic la mare (termen scurt, mediu și lung), iar membri Consiliului își adaptează prioritățile în funcție de acestea. La fel se împart și responsabilitățile în cadrul consiliului. Ce pot și ar trebui să facă acești oameni pentru a se asigura că obiectivele lor sunt implementate și întelese în centrele locale este să adune, să construiască și să dezvolte echipe executive funcționale, să investească în membri acestora, iar la final, să culegem cu toții rodul muncii acestor oameni.

O altă confuzie des întâlnită este în privința rolului, atribuțiilor și responsabilităților Președintelui, asemenea confuziei în legătură cu aceleași aspecte ale Președintelui României. În primul rând, Președintele este la rândul său un simplu membru al Consiliului Director cu aceleași atribuții. Singura diferență este că acesta este ales nominal. Are totuși câteva atribuții specifice și anume

  •  prezidarea Adunării Generale și a ședințelor Consiliului Director,
  • reprezentarea ONCR la toate nivelele,
  • semnarea deciziilor Consiliului Director și a documentelor încheiate de ONCR cu alte structuri,
  • elaborarea împreună cu Directorul Executiv a bugetului anual și semnarea, ca ordonator principal de credite a documentelor financiare ale organizației.

Atât și nimic mai mult. Ce ar trebui să facă orice președinte e să fie un model atât în interiorul, cât și în exteriorul organizației (deci și în viața privată) spre care cercetașii să își dorească să tindă, un bun mediator între diversele direcții din organizație și  nu în ultimul rând, să fie oglinda valorilor organizației, persoana care însumează și reprezintă cel mai bine aceste valori. Pe scurt, să fie un cercetaș adevărat.

Doresc să mulțumesc pe această cale membrilor actualului Consiliu Director, al căror mandat se termină la finalul acestei săptămâni pentru efortul depus în ultimii ani pentru organizație. Acesta se vede cel mai bine în dezvoltarea per ansamblu a organizației din ultimii ani. Au existat și multe minusuri, care se văd cel mai bine în Raportul de implementare a Strategiei 2012-2015alături de toate realizările din ultimii 3 sau 5 ani. Au fost și decizii sau momente în care personal nu am rezonat cu membrii Consiliului și sunt multe lucruri la care mai e mult de lucrat, unele la care și Centrele Local ar trebui să contribuie și să muncească mai mult. La final, totuși rezultatul cred ca e destul de bun.presedinte

Una din întrebările cele mai întâlnite e cine va fi următorul Președinte sau care dintre cei doi candidați va fi cel mai bun Președinte. Miza este, în ciuda atribuțiilor importate, dar nu esențiale (deciziile luându-se de către toți membrii Consiliului), destul de mare, mai ales la nivel de reprezentare și de reprezentare a valorilor. Nu știu cine va fi Președinte, însă știu pe cine susțin, atât eu, cât și Centrul Local din care fac parte. A fost o decizie grea, ambii candidați având calitățile și minusurile lor, ca oricare dintre noi, însă la final am ales să mergem pe mâna lui Sabin Mureșan.

Despre Sabin nu cred că sunt foarte multe de spus în plus. Am să îmi motivez totuși decizia personală de a-l susține. Deși l-am cunoscut doar de curând, am auzit multe lucruri bune despre el în poveștile pe care le auzeam de la Gherman, șeful nostru de Centru Local sau de la alți lideri cu „experiență” (ca să nu spun vechime) în ONCR. Am auzit povești despre școli, olimpiade, campuri și alte proiecte din perioada de început a cercetășiei din România, când actualele „legende” au trebuit să reinventeze întreaga cercetășie din România. Resursele pe care le aveau atunci la dispoziție erau puținele materiale pe care reușiseră să pună mâna de la cercetașii din Occident, iar faptul că noi purtăm azi eșarfă se datorează în principal lor. L-am descoperit pe Sabin și răscolind arhiva roleader și am aflat câte ceva despre viziunea lui de atunci asupra cercetășiei și mă bucur că în esență nu s-a schimbat foarte mult de atunci, multe dintre problemele de acum existând și la începutul anilor 2000, când Sabin făcea parte din Consiliul Național (denumirea de atunci a Consiliului Director). Știu că a pus bazele sistemului de formare de care beneficiem cu toții astăzi, fiind chiar Responsabil Național cu Formarea în același Consiliu Național și formator ONCR. Am mai auzit și lucruri mai recente despre el din articole de presă, reportaje sau interviuri la TV, despre meseria sa de lucrător pentru pace în unele dintre cele mai ostile locuri ale lumii și despre proiectele sale (Semințe de Fericire și La Gugu). L-am vazut ca un om echilibrat, cu experiență în cercetășie, dar și în viața de zi cu zi, un om care traiește după valorile cercetășești pe care le-a descoperit tot la exploratori ca și mine și m-am regăsit în el. Am avut ocazia să îl cunosc și în persoană acum câteva zile la București Quest și m-am bucurat să constat că imaginea pe care mi-o formasem în timp despre Sabin coincidea cu realitatea. În plus, din scurtele discuții pe care le-am purtat, am cunoscut un om calm, un bun mediator, o persoană realistă și care știe foarte bine ce înseamnă Consiliul Director și Cercetașii României, în ciuda faptului că a stat mai departe de miezul acțiunii în ultimii ani. Cred că e o persoană capabilă, experimentată și matură, care se potrivește rolului de Președinte al ONCR, reușind să oglindească cel mai bine valorile cercetășiei și trăindu-le în fiecare zi. De aceea, Sabin m-a convins și ne-a convins.

Câteva cuvinte și despre Șuncu. La fel ca și pe Sabin, l-am cunoscut personal de curând. Apreciez implicarea lui activă din ultimii ani și sunt de acord că fără sprijinul său, proiectele din ultimii ani fie nu s-ar fi întâmplat, fie nu ar fi fost la același nivel. De asemenea, nu pot să nu observ gradul de vizibilitate tot mai crescut al organizației din ultimii ani la nivel de Instituții Publice, dovadă fiind și stadiul avansat în care se află Statutul de Utilitate Publică al ONCR. Ce i-a lipsit  lui Șuncu este, la fel ca și în cazul lui Sabin, faptul că nu a fost o prezență foarte vizibilă în viața organizației din ultimii ani. A avut totuși realizări notabile în calitate de Responsabil Naționale de Comunicare și Relații Externe, la RoJam sau la Centenar. Din păcate, doar în ultimul an a fost ceva mai prezent, întâlnindu-l la Deschiderea Anului Cercetășesc sau la Festivalul Național Unitate și Prietenie și, recent, la București Quest și la Forumul Național de Seniori. Cred că e important contactul constant cu cercetășia „la firul ierbii”. Apreciez totuși că a reușit să repună pe picioare Centrul Local Peleș Sinaia, care s-a aflat în pragul desființării în 2012 și care numai printr-o decizie discutabilă a Adunării Generale a rămas în picioare. Totuși, deciziile Adunării Generale nu cred că îi pot fi imputate lui Șuncu. Mi-ar fi plăcut să văd și o echipă de oameni care crește în jurul lui Șuncu, o echipă pe care să o instruiască în tainele departamentului său și care să genereze la rândul ei un viitor Responsabil de Comunicare. Atuurile lu Sabin sunt înțelepciunea și maturitatea căpătate în timp, dar Șuncu compensează prin energie și implicare. Totuși, fiind o persoană mai reflexivă, apreciez mai degrabă calitățile primului. Un ultim minus al lui e însăși candidatura sa. Având deja două mandate care, indiferent de lungimea lor au fost două mandate consecutive și, luând în calcul prevederile statutare, tind să cred că e o candidatură cel puțin discutabilă, dacă nu chiar invalidă, fapt ce ar face ca mandatul său de președinte, în cazul în care este ales, să fie discutabil și contestat permanent.  Îi doresc totuși mult succes în cursa pentru Președinte.  Cred că și în cazul în care nu e ales, la fel ca și ceilalți membri ai actualului Consiliu, trebuie să rămână aproape de viitorul Consiliu Director, să continue proiectele pe care le-a început și să sprijine în continuare dezvoltarea organizației pe baza experienței acumulate pe parcursul ultimilor ani. Cred ca acest ultimu lucru e valabil pentru ambii candidați

Îi așteaptă o misiune grea în față, dar cred că sunt amândoi pregătiți. Din punctul meu de vedere, esențial va fi să adune în jurul lor atât membrii Consiliului Director (actual și viitor), cât și Centrele Locale. Oricare va fi ales președinte va fi nevoit să medieze și să rezolve micile conflicte sau tensiuni interne și să construiască împreună cu echipa sa o strategie pe termen lung prin care să imprime o direcție clară de dezvoltare organizației, la toate nivelele și pe toate direcțiile.

Later edit: Așa cum mi s-a atras atenția există un aspect care face cu advărat diferența între președinte și  un membru oarecare din consiliul director, pe care l-am prezentat parțial (fiind principalul ordonator de credite al organizației și cel care primește descărcarea de gestiune din partea centrelor locale). Celălalt ține de responsabilitatea juridică, președintele fiind singurul care, împreună cu Directorul Executiv semnează documentele legale ale organizației, putând în cazul în care o decizie a Consiliului este ilegală să nu o semneze.

Despre cercetași

Expozițiunea

A venit momentul să povestesc și despre o bună parte, dacă nu cea mai mare parte din viața mea din ultimii ani, pe care am dedicat-o cercetașilor. Pentru că anul acesta se împlinesc 7 ani de când am ajuns la cercetași, cred ca e rost de o mică retrospecivă și o autoevaluare a lucrurilor pe care le-am facut până acum, dar și un punct de plecare pentru aventuri viitoare. Totodată, cred că e o ocazie să povestesc despre aventurile mele la cercetași celor care nu le cunosc încă.

Înainte să încep, trebuie să fac o precizare, Nu cred în cifre magice sau norocoase. Așa că nu scriu această postare (sau aceste postări – depinde cât de mult mă lungesc în povești) din această cauză. Sunt puțin nostalgic din fire (povesteam când am pornit blogul că îmi place istoria) și s-a nimerit ca de data asta să am și blog unde să povestesc cui mă citește. Totuși, cred că 30 octombrie e o zi norocoasă în care se nasc oameni awesome și că scorpionii sunt cea mai tare zodie. #NumaZâc

Intriga

Am auzit de cercetași, ca foarte multă lume din filme. Știam că sunt băieții sau fetele care vând prăjiturele, strâng gunoaie, stau la cort și frig bezele pe băț, adică majoritatea stereotipurilor din filmele sau desenele animate americane, care mai umblau și pe la noi. Apoi am auzit de la verișoara mea, a cârei prietene foarte bune ajunsese deja la cercetași de Gherman, de Cioclovina și toate lucrurile faine care se întâmplau acolo. Tot verișoara mea era foarte implicată în perioada aceea în Consiliul Elevilor  (în care am ajuns și eu la un moment dat și despre care poate o să povestesc la un moment dat într-o postare viitoare) dar și în Asociația Antidrog de la noi din oraș. Așa a ajuns și ea la Cioclovina, cu ocazia unei întâlniri, iar poveștile s-au înmulțit. Cunoscându-mă foarte bine, mi-a povestit si mie despre cercetași și că i se pare ca mi s-ar potrivi foarte bine, dar încă nu eram convins.cercetasi

A trebuit să mai treacă un an și un pic până să ajung și eu la Cioclo (cu ocazia aceluiași Consiliu al Elevilor de care vă ziceam mai devreme) și să văd cu ochii mei cât de fain e locul, ce bine e în hike sau cât de frumos e să cânți seara la foc. Cu noi au venit și Laura ( pe care o știam din clasa I, cea mai bună prietenă a Oanei, verișoara mea), dar și Alin. Amândoi, împreună cu Gherman, în calitate de maestru de ceremonii și Cioclovina pe fundal, au reușit să mă convingă să vin la cercetași. În următoarea vineri eram deja la sediu (căci de când mă știu eu cercetaș, întâlnirile la Hunedoara se țin vinerea) și după încă o saptămână, pe 25 aprilie 2008, mi-am și depus adeziunea.

Desfășurarea acțiunii

Ce a urmat după e destul de greu de rezumat pe un blog. Într-o trecere rapidă în revistă ar fi cam așa:

  • după o luna am întâlnit deja primii cercetași străini, un grup de englezi din Blackburn care erau în vizită prin împrejurimile Devei;
  • primul camp după încă o lună;
  • dupa altă lună alte câteva zile la Cioclo pentru pregatirea campului mare din vară cu polonezii, pe care din păcate l-am ratat;
  • primul meu UP și momentul în care am descoperit că sunt atâția alți oameni faini, cu care am atâtea lucruri în comun;
  • primul camp național/internațional, în 2009 la Hosman
  • o cupă a izvoarelor
  • o jamboree în Germania în 2010
  • zeci de ieșiri și campuri cu cercetașii
  • sute de ore petrecute la întâlniri
  • toate UPurile până în prezent
  • BQuri din 2011 încoace (la care iarăși sper să ajung într-o postare viitoare)
  • Festivaluri ale luminii
  • Adunări Generale
  • O unitate de lupișori la Hunedoara (din păcate defunctă)
  • Exploratori la Hunedoara și București
  • Zeci și sute de prieteni prin țară, dar nu numai.

DSC_0611

Or fi multe? Or fi putine? Nu știu. Ce știu exact e că am căpătat mult mai multă încredere în sine, am avut ocazia să cunosc foarte mulți oameni, foarte diferiți, să fac lucruri pe care altfel poate nu aș fi ajuns să le fac sau să le învăț, mi-am dezvoltat capacitățile de leadership și am învățat (nu suficient) cât de important e lucrul în echipa și am descoperit foarte multe lucruri despre mine. A fost un laborator pentru mine în care am avut ocazia să experimentez tot felul de lucruri interesante.

Trebuie să recunosc că au fost și momente în care am fost dezamăgit și am vrut să mă las. De multe ori am simțit că valorile în care cred și viziunea mea despre cercetășie nu se regăsesc și în cei din jurul meu. Mă bucur totuși că nu am renunțat. Am găsit tot timpul motivația de a continua și de a încerca să las ceva în urmă. La 16 ani deja eram ajutor de lider la lupișori, alături de Cristina, cu care am organizat o grămadă de campuri și de activități faine. Apoi am devenit lideri de exploratori, când în Centru Local mai rămăseserăm vreo 10 oameni și am avut norocul uneia dintre cele mai frumoase generații de explo pe care Centrul Local Hunedoara a avut-o vreodată, cu două ediții în care au ieșit pe primul loc la Unitate și Prietenie (dintre care la una cu doua patrule pe primul loc), participare la Cupa Izvoarelor, Zamolxe și multe alte campuri și proiecte locale. O parte dintre ei au rămas și sunt acum seniori, continuând să activeze în Centrul Local. Când am terminat liceul a trebuit să mă mut la București și, considerând că nu o să mai ajung acasă atât de des și nu mă voi mai putea implica la Hunedoara, am decis să mă mut la Dimăncescu, unde îmi făcusem deja prieteni și să continui să lucrez acolo cu exploratorii. Așa am ajuns să mă implic și în BQ, la inceput pe partea de administrativ+secretariat, apoi o tentativă nereușită din păcate de coordonare, un comeback pe administrativ anul trecut, cu contribuții pe oriunde s-a putut, iar anul acesta m-am mutat pe Media. Între timp mi-am reevaluat decizia și m-am reînscris la Hunedoara pentru a ajuta la dezvoltarea centrului local, dar continui să lucrez și cu explo la Dimăncescu.

_DSC0288

Punctul culminant

În ultimul an, lucrurile parcă s-au intensificat. Totul a pornit cu BQ, care a fost poate cel mai important proiect la care am contribuit în calitate de lider. După o pauză de un an și cu o echipă de coordonare aproape nouă și încă neformată complet, a fost nevoie să ne ajutăm reciproc și să lucrăm defapt în toate departamentele, fiecare dintre noi. Așa am ajuns să mă ocup de pagina de facebook și să creez materiale grafice, de la logo la toată campania “What’s your superpower?”, diplome, ecusoane și toate celelalte. Așa am învățat că mă împac rezonabil cu grafica pe calculator și că unele lucruri pe care le-am învățat în și pentru facultate au o aplicabilitate practică la cercetași. Au urmat și alte proiecte grafice, printre care o propunere de design pentru cardul de membru și mici contribuții la actuala variantă, o propunere pentru imaginea contingentului românesc la jamboreea mondiala, imaginea Castra Exploratorum sau designul pentru însemnele de merit pentru exploratori și materialele adiacente (și așa am ajuns și în Echipa de Programe pentru Exploratori). Am avut ocazia să țin și primul meu atelier pentru lider la UP17 tot pe partea de imagine, care cred că a mers destul de bine. Continui să fac lucruri pentru cercetași și să ajut nivelul național și Centrele Locale care mi-au cerut ajutorul, cum pot de bine. Am și două designuri ”internaționale” de logouri pentru RoverNet/VentureNet și  Forumul European de Metode Educative de la Ankara (multumesc Radu pentru încredere și oportunitate). Am făcut unele designuri mai reușite de care sunt foarte mândru (cum e coverul de 22 Februarie) și altele mai puțin reușite. Continui să iau proiecte sau provocări noi (cum e Festivalul Luminii de anul acesta), dar continui să învăț și să mă dezvolt, iar prin asta să ajut cercetașii cum pot mai bine.

FL Cover-02

Deznodământul

Finalul rămâne deschis. Voi vedea când sau dacă mă voi opri vreodată, dacă voi lua o pauză sau voi da (și) mai mult. Lucruri sunt multe de făcut și loc de mai bine e destul. Începând cu programele și terminând cu imaginea (dragostea mea cea mai mare, dar și, cred eu, cheia dezvoltării viitoare a organizației). Din punctul meu de vedere, cele doua sunt strâns legate între ele și nu pot exista una fără cealaltă. Având în vedere că în mai puțin de o lună vom avea un nou Consiliu Director, îmi doresc ca în timpul rămas să văd idei și puncte de vedere diferite. Cred că e momentul unei analize obiective a ce am realizat împreună până acum, dar și găsirea punctului comun în care vrem să ajungem cu toții. Și aș începe chiar cu mesajul pe care vrem să îl transmitem în societate…

653dd55b51acd2edac62aa610eb139b0

Un strop de istorie recentă

Aveam de gând să scriu despre complet altceva în prima mea postare „serioasă” pe blog, dar inspirat de un articol pe care l-am citit de dimineață, am hotărât sa fac un mic ocoliș și să scriu despre altceva.

Spuneam și în prima mea postare din cadrul acestui nou proiect personal că îmi place istoria. Îmi place foarte mult, iar acest lucru se datoreaza în parte părinților și bunicilor care mi-au umplut copilăria cu povești pentru copii și tot felul de povestioare amuzante sau mai puțin amuzante despre copilăria lor. Așa am aflat tot felul de lucruri și am reușit să îmi creez o imagine (uneori nostalgică, datorită bunicilor, în special)  despre comunism, văzut din perspectiva domestică, socială. Într-o măsură ceva mai mare, dragostea mea pentru acest subiect se datorează profesorului meu de istorie din generală, dl. Viorel Lupu, care mi-a hrănit apetitul pentru istorie prin lecțiile pe care le ținea, pe care le ascultam cu mare placere și pe care de cele mai multe ori nici nu era nevoie să le mai citesc, fiindcă rețineam totul din clasă.

Azi voi insista mai degrabă pe prima parte a „instrucției” mele în ale istoriei, care, deși a început în copilărie, a continuat în paralel cu cea de la școală și continuă și azi. După cum spuneam, am aflat foarte multe despre istoria familiei încă de mic, lucru ce nu a făcut decât să ridice alte întrebări. La un moment dat, când poveștile au ajuns să se complice, am început să fac arbori genealogici și să încerc să văd cât de departe pot să merg cu ei. Am avut și sprijinul și interesul mamei, care îmi împărtășește pasiunea pentru istorie și pentru istoria personala. Astfel, am început să studiem împreună, să întrebam pe la rude mai în vârstă, să adunăm fotografii și documente vechi. Am reușit să ajungem până la stră-stră-străbunicul din partea mamei, Franz (Francisc) Flegel. Dupa cum spune, poate, și numele, era etnic german. Dar voi reveni ceva mai aproape în istorie, la bunicul meu, Kalman Flegel.

IMG_0003

Familia Flegel (bunicul e al treilea de sus)

Înainte să intru în poveste, vreau să mai fac o mărturisire. Sunt ardelean și sunt tare mândru de asta! Nu din motive naționaliste sau falsă mândrie locală. Apreciez și mă bucur de prietenii mei olteni, moldoveni sau dobrogeni, chiar daca de multe ori îi iau peste picior din cauza asta. Mi se pare însă că Ardealul e un loc special, prin istoria lui, prin oamenii care l-au locuit de-a lungul timpului și lucrurile vizibile sau invizibile pe care le-au lăsat ei în urmă. E un loc pe care îl las cu greu în urmă de fiecare dată când plec spre București, dar pe care îl regăsesc cu bucurie de fiecare dată când mă întorc. Un loc de care simt că aparțin și care cred ca mă definește, într-o oarecare măsură, lăsând la o parte stereotipurile. Vreau să cred că e un spațiu multi-cultural, multi-etnic și tolerant, chiar dacă nu se întâmplă tot timpul așa. Vreau să cred asta, tocmai pentru că asta am regăsit în arborii mei genealogici. Pe linie paternă mă trag dintr-un neam de moți, încăpățânați, dar șugubeți. Pe linie maternă am o bunică rumâncă, din zona Sibiului, născută și crescută într-un sat de sași, români și țigani (foarte muncitori și respectuoși). Iar tot pe linie maternă, am (avut) un bunic care e tocmai expresia acestei multi-etnii tipice ardelene: germană, maghiară și o străbunică româncă din Orăștie.

Acum, despre bunicul, din poveștile celor care l-au cunoscut. S-a născut în 1928 la Petroșani, într-o familie mare, interesantă și muncitoare. Ulterior, a locuit în Peștișul Mare, localitate de lângă Hunedoara. Știa maghiara din familie, a studiat în română, dar și doi ani la școala germană, iar ulterior a devenit ucenic la o prăvălie din oraș, lucrând în comerț pentru tot restul vieții. Era un om foarte glumeț, spiritual și sufletist. Știa câte puțin din fiecare și putea să poarte o conversație cu oricine. Din păcate, în 1945, a avut nenorocul de a fi deportat într-un lagăr de muncă din Uniunea Sovietică, din simplul motiv că era etnic german. Avea 17 ani. Prea multe nu știm despre perioada aceea, în afara unei cărți poștale și a ceea ce se știe în general (foarte puțin) despre ce s-a întâmplat în acele lagăre. S-a întors acasă slăbit și bolnav, lucru care l-a afectat pentru tot restul vieții. Și-a întemeiat o familie, s-a întors la slujba lui (acum de stat), dar nu a povestit niciodată prea multe despre acea perioadă. S-a stins din viață în 1968, când mama avea un an. L-am cunoscut amandoi doar din povești, dar sunt foarte mândru de el și m-a învățat multe, prin poveștile bunicii.

Flegel_Kalman_0001Kalman Flegel

Vă încurajez pe toți să vă cunoașteți familiile, să învățați de la ele și să fiți mândri de ele. Fără să încerc să filosofez pe tema asta sau să aduc o critică societății actuale, mi se pare foarte important să avem niște rădăcini fixe, niște puncte de sprijin sau oameni și locuri care să ne dea un sentiment de apartentență, siguranță și care să ne definească. Oameni și locuri la care să ne putem întoarce sau să ne putem raporta oricând, în lumea aceasta în continua mișcare.

Voi încheia, din nou, cu un citat, care, deși aproape că a devenit clișeu, prin repetiție, mi se pare foarte valabil, mai ales prin prisma evenimentelor recente de la Paris. Iar cea mai importantă lecție a istoriei, cred ca este toleranța.

“Those who cannot remember the past are condemned to repeat it”

                                                                                 – George Santayana

Argument

„Hodor?!”
„Prezent!”
„Ce ai pregatit pentru azi?”
„Mmmm… Un blog!”
„Da, un blog!”

Așa sună în mintea mea un interogatoriu la examenul meu personal de comunicare. De ce un blog și ce fel de blog urmează să (încerc, cel puțin) să explic în cele ce urmează.

Recunosc că am copt de ceva vreme gandul ăsta în cuptorul meu de idei, însa nu am fost niciodată sigur că s-a copt destul. Ca să fiu sincer, nici acum nu sunt sigur.

În primul rând pentru că nu cred în gestul de a scrie, doar de dragul de a scrie ceva. Cu atât mai mult de a scrie ceva pentru cei din jurul tău, dacă nu știi sau nu ai ce să le spui.

În al doilea rând, pentru că nu am jonglat niciodata prea bine cu cuvintele si nici nu sunt un mare vorbitor sau povestitor. (Mă asemăn de multe ori cu personajul care mi-a dus numele de familie pe culmile celebrității. Multumesc, Hodor!) Din contră, am încercat totuși ca atunci când spun ceva, să conteze. E poate și o moștenire de familie de la un bunic si un tată, unul mai taciturn decât celalalt, dar care de fiecare dată când spun câte ceva (rar și în cuvinte puține), încearcă să fie cât de spirituali cu putință. Și le iese. De cele mai multe ori. Când nu le iese, sunt totuși cât se poate de amuzanți.

În al treilea rând, nu mi s-a părut (cel puțin pâna acum) că aș avea ce sau despre ce scrie. Nu sunt deloc o persoana extrovertită, în ciuda a ceea ce ar zice prietenii mei. Lucrurile mele cele mai personale (fie că sunt sentimente, trăiri sau gânduri) ajung de cele mai multe ori intr-un malaxor interior, unde le trec prin tot felul de întrebări și procese de gândire și înțelegere. Nu am fost nici foarte talentat la ficțiune sau scris în general, înnebunindu-mi mama, îvatatoarea și profesoarele de româna cu compuneri scurte, lipsite de orice formă de viață literară și scrise cât de mecanic cu putință. Nici specialist în vreun anumit domeniu nu pot spune că am fost sau că sunt în momentul de față. Înțeleg tehnologia, o folosesc, dar daca mă pune cineva să povestesc, să evaluez sau să descriu un device sau un aparat, eșuez lamentabil. La fel se întâmplă cu multe din lucrurile din jurul meu sau lucrurile pe care le fac din plăcere, de la muzică la istorie, clădiri, cărți, filme, fotografie, călătorii, iar lista poate continua. Mi s-a părut că nu sunt o autoritate în niciunul din aceste domenii și, reluând primul argument, nu mi se pare că trebuie să fac un scop din a scrie, doar de dragul de a scrie.

Și totusi… De ce această decizie? Pentru început, am fost inspirat de prieteni de-ai mei care fac deja asta, de mai mult sau mai puțin timp. Nu o să îi enumăr aici, dar sper să se simtă. Îi apreciez pentru asta și îi citesc cu plăcere de fiecare dată. Apoi, pentru că de ceva vreme mi s-a deschis apetitul pentru tot ce înseamnă imagine, media, marketing, branding sau comunicare, iar scrisul mi se pare un canal și un instrument foarte util și eficient în aceste domenii. Iar pentru că îmi doresc foarte mult să mă dezvolt în direcția asta pe viitor, am hotărât că e cazul să deschid taraba.

Nu mi-am propus să scriu în fiecare zi și nici nu mi-am propus să încă o normă de articole. Voi scrie când și cât simt eu că pot sau știu despre lucrurile pe care le stăpânesc și le înțeleg într-o măsură suficient de relevantă pentru cei care sper că mă vor citi: despre cercetași și voluntariat în primul rând, pentru ca asta a ajuns să mă definească de câțiva ani încoace, despre proiectele mele în zona de imagine și comunicare și drumul meu în zona aceasta, despre modul în care percep locurile pe care le vizitez sau despre viața mea ca student în București.

E o nouă aventură în care pornesc, pe un tărâm necunoscut pentru mine, dar privesc optimist înainte și sunt sigur că va ieși ceva bine.

Închei cu o imagine și un citat dintr-o carte pe care tocmai am terminat-o.

271cbf980bfa95da3108cb0a5eb0e9d8

(sursa: http://www.pinterest.com/pin/441423200951802885/)

„În realitate, scrisul nu e niciodată o operațiune de „execuție” tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exercițiul scrisului, știe că el nu e  punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăși. În încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gânduri nu are acces. Expresia scrisă e un mod de a pricepe și garanția faptului de a fi priceput cu adevărat ceea ce voiai să pricepi.  Cu alte cuvinte, nu poți spune că ai înțeles un lucru, înainte de a fi reușit să-l exprimi.  Și nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărții abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, sau cu totul nou, față de cel pe care l-ai avut în minte șa început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând.  Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Și e cu atât mai puțin al tău, cu cât e mai izbutit”

Andrei Pleșu – Despre frumusețea uitată a vieții